Unchiul Samuel, așa cum îi spuneau copii din micul orășel minier, de la poalele muntelui, localitate în care se pare că șeriful putea ieși liniștit la pensie, fără să aplice nici o amendă sau să facă vreo arestare, deoarece de aproape 40 de ani de când a fost ales în această funcție, John a avut parte de un mandat bine plătit dar foarteliniștit. A reuși să facă o mică avere din banii colectați de la comunitatea locală, pe care a investit-o în cai, a cumpărat acțiuni la mina de antracit (un cărbune care se vindea ca pâinea caldă) de la poalele muntelui, aflată în proprietatea unui irlandez foarte bogat, căruia localnicii îi spuneau în batjocură Lordul Emanuel, din cauza bigotismului să exagerat, și că se căsătorească cu fata primarului, care fără interesul lui John, șeriful ar fi avut toate șansele să moară fată bătrână. Miss Piggy era și foarte grasă șașie și mioapă, și din cauză că familia sa încă mai utiliza câțive negri, pe post de servitori, nu știa să facă mai nimic în gospodărie. Cînd John a venit în pețit era trecut bine de 54 de ani, mai avea doar doi perciuni albi, că părul de sub pălărie îi plecase de mult, odată cu transpirația abundentă și duhoarea de whisky de proastă calitate și de tutun inferior mestecat continuu. Se spunea că din înalte setimente de datorie față de munca de șerif, dormea îmbrăcat, cu cizmele în picioare, deoarece spunea că era gata să intervină în orice monent, ziua sau noaptea, în zile de sărbătoare pe ger sau în arșița preeriei, pentru a lupta cu cei care ar fi atentat chiar și potențial la liniștea orășelului unde nu s-a întâmplat nimic. Avea însă o pasiune secretă: în fiecare toamnă, stângea o grupă formată din cei mai buni trăgători cu pușca și sub legenda că pleca să plimbe caii, dădea iama în ținutuirileînvecinate, și ucidea cu sutele indieni și bizoni. Pentru a ucide indieni, care era o politică de stat de câteva sute de ani, în America, trimetea noaptea un argat mai destoinic cu câte un armăsar mai șchiop, marcat cu insemnul herghelie sale și care era legat de cortul șefului de trib. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, venea cu toată grupa sa de pușcași care de multe ori nu era mai mică de 30 de oameni, cu făclii în mănă, ca și cum ar fi venit pe urmele unui armăsar furat din tabăra lui de către un indian al acelui trib, și găsind calul său legat de cortul șefului de trib, striga la indieni să iasă din corturi. Mulți dintre ei, nici nu apucau să se îmbrace, femeile cu copii de țâță în brate, aveau doar o pătură pe spate, și se adunau la marginea taberei. Dacă încerca cineva să fugă, era împușcat pe loc, iar bătrânii care nu puteu ieși la adunare erau uciși în corturi. Adulții primeau fiecare câte o lopată și erau obligați să sape un șanț lung, în nisipul din spatele taberei, unde de regulă era și locul unde se duce și regele pe jos. Când treaba era terminată, stând crăcănat în șea, pe calul său pur șânge, bălăngănindu-se de atâta trascău băut până la răsăritul soarelui, John ținând în mână o biblie orientată invers, pentru că nu știa să citească, începea un scurt rechizitoriu, împănat cu așa zise citate din biblie. Acestea spunea printre dinții îngalbeniți de la cantitățile impresionante de tutun pe care le mesteca, mai mult storcind cuvintele, care de multe ori erau de neânțeles, că potrivit Constituției de la Abraham Lincoln, orice indian care fură un cal, sau o pușcă de la omul alb, este condamnat la moarte prin spânzurare, împreună cu tot tribul său, inclusiv femeile, bătrânii și copii, chiar dacă se află în burtă. În acest caz, le face o favoare, deoarece nefiind copaci în zonă, (deoarece pădurile fuseseră de mult arse de omul alb, pentru a cultiva cereale), prin mila Domnului și binecuvântarea acestuia, vor fi împușcați unul câte unul, mai întâi femeile și copii, iar la urmă șeful de trib, făcea semnul crucii, așa mai în diagonală, și urgant se trecrea la executarea sentinței. Indienii nu pricepeau nimic, deoarece nu cunoașteau limba lui John, însă unii dintre ei mai isteți făcând legătura cu calul omului alb legat de cortul șefului de trib, întrebându-se în ultimele clipe de viață, care dintre ei ar fi comis acea faptă. Nimeni nu se gândea că întregul trib era asasinat printr-o provocare ordinară, unde doar mintea unui om nebun ar fi avut loc de a concepe acest masacru fără o justă cauză. Șeful de trib, urmărea consternat având înfipte în coaste două țevi de pușcă, cum erau uciși oamenii săi, pe la spate, iar după ce cădeau în groapă, încă zbierând de durere și zvorcolundu-se fiind aruncate în garbă două trei lopeți de nisip. Treaba dura aproape o jumătate de oră, iar când îi venea rândul șefului de trib, acesta se deplasa cu fruntea sus spre locul de execuție, în gemetele oamenilor săi, mulți dintre ei în agonie și al scâncetului de copii, îngenuchea, lua în pumni pământ, și ridica brațele în forma literei V, dădea capul pe spate, privind parcă spre zenit, desfăcea palmele, nisipul risipindu-se în bătaia vântului, stând așa nemișcat parcă s-ar fi oprit timpul în loc. Nu cădea de la prima rafală, parcă nici nu treceau gloanțele prin el, deși sângera abundent, rămânea în aceiași poziția parcă a unui copac care a murit în picioare. Doar după ce șeriful descărca revolverul în ceafa sa, șeful de trib se prăbușea încet cu corpul rigid, cu fruntea sus și privirea către înaltul cerului. Pentru cei mai miloși, o asemenea imagine, putea să-l smintească pentru toată viața, vâzănd dârzenia și eroismul cu care era lichidat seful de trib, despre care se spunea că nu murea ci doar se transforma în stafie, și bântuia casele omului alb, spre care de multe ori se abăteau și blesteme. Prada de război compusă din pepite din aur, pietre prețioase, arme, obiecte de cult, vase indiene, blănuri, monezi din aur și argint găsite la percheziție, erau încărcate în lăzi și acestea erau puse în căruțe, după care toate bețele de cort rămase erau cărate peste groapa comună, și erau arse, iar din tabără rămânind numai pământul bătătorit.
Cu bizonii treaba era mai simplă: turmele erau gonite spre locuri strâmte, unde pușcașii erau aliniați în linie, și căteva turme erau terminate în doar o singura zi. Mai greu era cu jupuitul pieilor, deoarece zeci de vulturi veneau în zbor de la sute de mile depărtare să-și primească răsplata. După ce pieile erau sărate și uscate, erau legate câte zece și stivuite în lanțul de căruțe ale convoiului. În urmă rămânea un peisaj asemănător infernului. Lăsând la o parte mirosurile pestilențiale degajate de hoturile bizonilor aflate în decompunere, la lumina lunii se vedeau noi stoluri de vulturi, flămânzi, care făceau un zgomot lugubru, se auzeau strigăte de puma și de lupi flâmânzi, dar și urletele inconfundabile de coioți și câini săbatici sau vulpi de deșert.
Prada era împărțită la circa 100 de mile de orașul șerifului. Întotdeuna el primea 75% din pradă, iar ceilalți își luau prada având grijă să intre noaptea târziu în oraș, pe drumuri diferite și să nu iasă din casă câteva zile. Nimeni nu avea voie să vorbească despre expediția de jaf, iar dacă totuși ar fi spus ceva la băutură, ar fi fost bătut până la desfigurare de oamenii șerifului și niciodată nu ar mai fi participat la aceste expediții criminale. De multe ori, oamenii acestei grupări, lăsau pieile la tăbăcăria șerifului care era la aproape 40 mile de oraș, urmând a le primi după ce erau tabacite și prelucrate. Pieile de bizon erau colectate de o firmă din Chicago aflat la 200 mile de oraș, fiind apoi exportate în Europa, iar din aceată afacere obținându-se profituri fabuloase, deoarece bizoni pe acele meleaguri erau cu zecile de milioane, fiind uciși nu atât pentru carne, care nu era consumată decât de anumite triburi de indieni, care știau cum să o prepare, ci pentru faptul că mâncau iarba ce ar fi trebui să fie consumată de vite și cai.
Uciderea de bizoni și indieni era un big business așa cum îi plăcea șerifului John să spună, iar el la rândul să deprinzând acest meșteșug din timpul când fusese păzitor de vaci în ținutul Arkansas de unde se trăgea.
Când s-a însurat John avea câteva sute de mii de dolari în cont, care pentru acea vreme era o mare avere.
Afând că primarul avea și el acțiuni la mai multe bănci și avea în proprietate mai multe mine de antracit, argint și pietre prețioase, John își tunse perciunii într-o zi, se spăla într-un butoi, lucru ce nu-l mai făcuse de foarte mult timp, își luă a pereche de cizme noi din piele de șarpe, fără ciorapi, așa cum era obiceiul timpului, și o pereche de pantaloni noi, o vestă nouă de catifea neagră și o pălarie nouă, cumpărată de la un magazin din Chicago, când a mers să-și reînoiască atestatul de șerif și să dea examen. Vorba vine examen, că abia știa să semneze, dar să mai și comenteze niște articole din Codul Penal American, ar fi fost prea complicat. Căteva zeci de titluri de valoare și câteva pungi cu pepite de aur, confiscate de la indieni, puse pe masa boss-ului de la Școala de șerifi și primea o nouă stea și un atestat cu sigiliu din ceară roșie pe loc.
În ziua când a mers în pețit la primar, a luat în căruță două butoiașe de whisky, și o carabină din argint cu patul bătut în smaralde și rubine, pentru a o face cadou tatălui miresei care era mai tânăr cu aproape 15 ani decât el. Pentru mireasă avea pregătit încă de la Valetine Day un inel cu diamant roz și o pălărie așa cum purtau doamnele de senator din Statul Ilinois. Acum nu mai conta că mireasa avea o talie cât roata carului, și când zâmbea iși arăta dantura cam rară, în ciuda unei guri extrem de mici, a căror buze fuseseră îndelung unse cu ceva de culoarea roșu închis, preparat probabil din sânge de taur lăsat la macerat. După ce se făcuseră aranjamentele de nuntă sens în care în urma căsătoriei John primea jumătate din pământurile și averea familie miresei, care totuși avea 26 de ani și o greutate apreciabilă, s-a stabilit data când se va pleca pentru cumpărături în capitala statului, care fusese un loc unde se strângeau înainte indienii cu mult timp înainte de a fi masacrați de omul alb, pentru a vinde ceapă și usturoi. De altfel se știe că în limba hoppy, chi sau și, este ceapă.
O săptămână au stat în Chicago tinerii însurăței, la un hotel, pentru a face cumpărături și a găși un croitor care să se încumete să strice atâta material pentru o rochie de mireasă, sau pentru a luă măsuri de costum lui ginerică deoarece nici un croitor nu rezista până la capăt să ia măsuri mirelui, din cauza mirosului emanat de acesta. Dar până la urmă, fiecare om are prețul său, și totul s-a rezolvat, astfel încât la începutul lunii august sfârâiau rotisoarele mari cu berbeci și viței, porci și capre de munte, se aruncau butoaiele de bere irlaneză adusă special din capitală, sticlele de șampanie și sticlele de whisky aduse direct de la Dublin pe comandă specială.
La nuntă a participat cine a vrut, însă darul pentru mireasă a fost în monede de aur, lingoruri sau pepite, iar pentru colectarea darului a fost nevoie de căteva căruțe.
La jumătatea lunii mai, se născu moștenitorul familiei, un copil distrofic în ciunda unei mame așa de corpolente. Deoarece mama sa nu avea lapte la sân, a fost hrănit cu lapte de iapă și capă, iar la șapte ani avea deja greutatea unui om adult, și încâlțămintea sa era găsită doar la adulți. Dacă părinții aveau bani, nu se omora cu școala, pentru a trece clasa venea Mamy șa școală cu căruța și lăsa mai multe lădițe grele, după care Samy primea o diplomă cu acordarea premiului I spre disperarea copiilor care învățau cu adevărat. Dar pe cine putea impresiona protestele unor copii, când toată societatea era coruptă, de la președinte și până la ultimul potcovar, iar treapta socială ocupată fiind direct proporțională cu nivelul de corupție.
Porecla de Uncle Sam o primise de la o fată, care văzând figura îmbătrânită a colegului său, a hainelor de om mare a părului roșcat cârlionțat, cu perciuni, a ochelarilor ca niște capace de sifon, care nu se comporta ca un copil, la serbarea de sfărșit de an, pentru faptul că nu potea sa danseze din cauza greutății, i-a spus: eu nu voi dansa niciodată cu Uncle Sam și așa i-a rămas porecla.
Principala preocupare la școală era tirul cu pușca ce o ținea ascunsă în podul școlii, de calibru redus și cu lunetă, ce o primise cadou de la bunicul matern. În zonă era o mare imprudență pentru câini, pisici, găini, curcani să se aventureze pe câmpul din spatele școlii, erau masacrate fără milă de Samuel. Zilnic strica cutii întregi de cartușe, spre disperarea stăpânilor animăluțelor, care nu puteau face nici o reclamație la șerif, deoarece era tatăl ucigașului de ființe nevinovate. Samuel moștenise se pare setea nemăsurată de sânge de la tatăl său, însă în același timp era îndrăgostit de armele de foc, spunând că într-o zi va ajunge să fabrice chiar el arme.
Samuel sau Uncle Sam era un asasin în devenire, și acest lucru era observat de toată lumea mai puțin de Mamy și de Dady, care se apropia repejor de vărsta de 70 de ani, respectiv John șeriful etern.
Când muri tatăl să, vorbise cu Primarul să-i facă o moștenire în cotă 100% doar pentru el, iar la vârsta de 19 ani se pomeni cu câteva milioane de dolari în cont și hotărâ plecă să se înscie la Universitatea din Chicago, nu pentru că ar fi dorit să-și îmbunătățească orizontul de cunoaștere, ci pentru posibilitățile de a se distra în tripourile și bordelurile marelui oraș. La vărsta de 26 de ani a primit licența de absolvire, după ce a fost nevoit să sponsorizeze substanțial la renovarea acesteia, deoarece situația lui școlară era catastrofală. Devenise inginer, deși nu participase niciodată la nici un curs sau seminar, era prea ocupat cu jocurile de noroc și plimbarea prostituatelor cu șareta noaptea pe marginea lacului Michigan sau prin iarba parcurilor orașului.
Nu avea nevoie să se angajeze undeva, dividentele din afacerile familiei îi asigurau câteva milioane bune pe an. Dar pornind de la vechea lui pasiune, cumpăra o hală de producție dezafectată și intră în lumea afacerilor cu armament. O lume dură, unde era cât pe ce să piardă toți banii familiei, deoarece cartelul armurierilor nu prea agreau concurența unor persoane venite de la coada vacii.
Timp de trei ani a produs pe stoc în speranța unui conflict mondial, și nu primi nici o comandă. Ca să poată da salarii la oameni a vândut pe nimic tot arsenalul său, câteva sute de mii de puști cu repetiție, tip militar. Cu un credit enorm, după ce ipotecase toată averea familiei a trecut la produția de tunuri și proiectile de artilerie, mine și grenade, unde concurența nu era așa de acerbă ca cea de la armele de calibru mic. Printr-o rudă de la Ministerul Apărării din partea bunicului patern, Samuel primi comenzi substanțiale din partea armatei, mai ales că în Europa, se agitau spiritele. Nu putea să facă față comenzilor, fiind obligat uneori să subcontracteze la alți producători o parte din comenzi. Nu avea nici 35 de ani când contabilul îl anunță că averea sa depășea un miliard de dolari și deja primise invitația de a fi primit în clubul miliardarilor. În scurt timp, cumpărase mai multe șantiere navale și intrase în afaceri cu energia electrică, construirea de generatoare și de linii de înaltă tensiune. Achiziționase o parte din acțiuni la uzinele care inițial produceau tractoare pentru argicultură, dar care se reprofilaseră pe autoșenilate blidate și tunuri cu bătaie lungă.
Imperiul lui Samuel era întins pe trei continente, avea sute de mii de angajați iar afacerile sale erau conduse de manageri atent selecționați, care erau demiși la cea mai mică abatere. Ajunsese împreună cu grupul să să pună sau să lichideze președinți de companii, șefi de stat sau lideri ai unor guverne din orice stat din lume, să provoace crize artificiale, conflicte militare sau prăbușirea acțiunilor la bursă.
Spre sfârșitul vieții a fost sfătuit să se retragă pe o insulă, iar despre el nu se mai știe aproape nimic. Ultima dată dădea dispoziții prin diferite radiograme. Viața acestuia a fost studiată de mai mulți publiciști, în dorința de a scoate un roman de succes. Dar pe cine ar interesa să cumpere acest roman despre o familie considerată de succes de revistele economice, dar care a produs umanității atâta suferință și moarte.
Există în tradiția militarilor americani, ca atunci când se produce un defect inexplicabil la o armă de foc: pușcă, revolver, tun, tanc, etc., aceștia să dea vina pe spiritul șefilor de trib ai indienilor masacrați de grupările similare tatălui lui Uncle Sam și să spună Schit Hoppy.
Așa cum crimele împotriva umanității nu pot și șterse niciodată din memoria umanității, nici uciderea indienilor și bizonilor, nu va râmâne fără urmări, lucruri ce vor atrage blestemele asupra urmașilor celor care au comis aceste atrocități.
De aceea de câte ori auzim ceva despre Uncle Sam, percepția mentalului colectiv este negativă, până când într-o zi vor fi pedepsite aceste fapte considerate crime împotriva umanității, a căror răspundere este impresciptibilă.Nu este moral și normal ca cineva sau ceva să-și creeze imperii financiare sau corporații transnaționale, cu prețul comiterii de masacre, crime împotriva umanității sau a vânzării de arme destinate cotropirii altor popoare, doar pentru a le lua bogățiile fără o justă plată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu