INFORMAȚII PUBLICATE PE WIKIPEDIA
În toamna anului 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, în mai multe
localități din Ardealul de Nord realipit la Ungaria,
trupe militare sau paramilitare maghiare au masacrat civili români, țigani și
evrei, în intenția de a determina prin teroare un exod din populațiile
conlocuitoare nemaghiare. Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul
anului 1944,
îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și-a mișcat
relativ rapid în direcția est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de
Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor
Axei și s-a alăturat Puterilor Aliate.
Printre cele mai cunoscute și bine documentate masacre:
Masacre au avut loc și în alte localități: Viseu de Sus -
Dosu Taului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin.
Armata horthystă intrând într-un sat
din Transilvania, septembrie 1940
Date
generale și premise ale acestor atrocități[modificare | modificare
sursă]
După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a
trecut sub jurisdicția Ungariei. (Prin Ardeal sau
Transilvania se subînțelege în tot articolul atât regiunea istorică
Transilvania, cât și provinciile Crișana și Maramureș.)
La începutul lui septembrie 1940, România a cedat Ungariei o
suprafață de 43.492 km pătrați, reprezentând jumătate din teritoriul
Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori, dintre care:[1]
·
50.2% români
·
37.1% maghiari și secui
·
12.7% germani, evrei și alte
naționalități.
Dictatul de la Viena - teritoriul
cedat Ungariei
Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în
istorie sub numele de Transilvania de Nord (sau Ardealul
de Nord) și cuprindea nord-vestul regiunii cu același nume, precum și
ținuturile secuiești. Opt din totalul de 23 de județe,
câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au
fost scindate, creându-se un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul
pământului românesc.[1]
După anunțarea hotărârilor luate de puterile Axei la Viena, a urmat pentru
români marea dramă a refugiului și evacuarea instituțiilor românești. Mii de
români, mai cu seamă intelectuali, s-au refugiat din zona cedată. Printre ei
s-a aflat și corpul profesoral al Universității din Cluj, format din
personalități de elită: Sextil Pușcariu, Iuliu
Hațeganu, Onisifor Ghibu și Emil Racoviță. La fel și artiștii Operei
Române, refugiați la Timișoara.
Încercând o clasificare a atrocităților săvârșite în
Ardealul de Nord, se poate observa că majoritatea lor au avut loc în toamna
lui 1940,
imediat după instaurarea autorităților ungare, precum și în toamna lui 1944, după ce România a
trecut de partea Aliaților. Atrocitățile au
fost comise în prima fază în lunile septembrie și octombrie ale anului 1940 în zone situate
în imediata apropiere a noii granițe care traversa Transilvania, iar apoi,
patru ani mai târziu, în timpul retragerii forțelor germano-ungare ținuturile
ardelenești (până la începutul lui octombrie 1944). Astfel o primă clasificare
a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:
·
Masacrele din toamna anului 1940;
·
Masacrele din lunile septembrie și
octombrie 1944.
Aceste atrocități pot fi împărțite după etnia celor vizați
în:
·
Masacre împotriva populației
românești;
·
Masacre împotriva populației
evreiești;
Masacrele
împotriva populației românești din toamna anului 1940[modificare | modificare
sursă]
La cinci zile după Dictatul de la Viena, la 5 septembrie 1940, ora 7.00, prima
unitate militară ungară a trecut frontiera pe la Sighetul Marmației. Două armate ungare au
pătruns pe teritoriul Ardealului anexat:
·
Armata I – cu un efectiv de 208.000
militari. A operat în partea de nord-est a Transilvaniei.
În prima zi, principalele orașe ocupate au fost Carei, Satu Mare,
Sighetul Marmației și Ocna Șugatag.
Au fost stabilite nouă etape de înaintare, fiecare pe o distanță de 40-80
kilometri. Ultimele localități luate în stăpânire, la 13 septembrie 1940, au fost Sfântu Gheorghe și Târgu
Secuiesc.[2]Înaintarea
unităților ungare s-a produs în condiții pașnice, neexistând decât câteva
incidente răzlețe cu ostașii români aflați în retragere spre sudul
Transilvaniei. Armata ungară a fost întâmpinată cu entuziasm de majoritatea
populației de etnie maghiară, ceea ce a fost documentat amănunțit pe peliculă,
în cadrul filmelor de tip jurnal cinematografic din 1940, cu defilarea
unităților militare, precum și a lui Horthy calare pe cal sur, defilând prin
principalele orașe ale Ardealului de Nord.[3]
La numai trei zile de la intrarea armatei ungare de
ocupație, a început o serie de masacre împotriva populației civile românești.
Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea
teritoriului. În doar 11 zile au fost asasinați aproximativ 1.000 de români.
Cel mai afectat de omoruri a fost județul Sălaj,
unde au fost masacrați 477 de români.[4]
Nușfalău,
8 septembrie 1940[modificare | modificare sursă]
Nușfalău este o comună din județul Sălaj, la 39 km de orașul Zalău.
După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară a
intrat în Șimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu în
Zalău, la Nușfalău a avut loc un masacru împotriva unor români. Victime au fost
11 oameni, două femei și 9 bărbați, din satul bihorean Almașu Mare, care au fost prinși de evenimente
în zona Nușfalău în timp ce mergeau acasă.
Faptele au fost stabilite de Tribunalul Poporului din Cluj, prin
hotărârea nr. 1, sentința publică, din 13 martie 1946. În dimineața zilei
de 8 septembrie1940, la ieșirea din
Nușfalău, oamenii au fost opriți din drum de localnicul etnic maghiar Zoltán
Szinkovitz (Sinkovits?), localnic din comună, și de un soldat ungur, care-l
însoțea. Potrivit sentinței Tribunalului Poporului, cei doi maghiari au readus
victimele în centrul satului, le-au percheziționat, fără a
găsi nimic compromințător contra lor, și-au însușit obiectele personale, le-au
bătut sistematic și le-au împus cu baionetele.
Cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei nouă bărbați au fost duși
într-o căruță militară spre comuna Zăuan,
până la circa 500 de metri de intrarea în comună, unde românii au fost uciși
prin înfingerea baionetei în inimă. Concomitent, alți doi localnici etnici
maghiari, din proprie inițiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere
și le-au dus la locul masacrului, unde au fost înjunghiate și ele.[5] Cadavrele
au fost înmormântate sumar și acoperite cu frunze. Înhumarea în cimitirul din
Nușfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruința localnicilor, după ce
cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut,
iar ei au fost pedepsiți de Tribunalul Poporului din Cluj, dar militarii unguri
implicați în crimă au rămas neidentificați.
Treznea,
9 septembrie 1940[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Masacrul din Treznea.
Monumentul din centrul comunei
dedicat victimelor din Treznea
Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârșite
de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este și masacrul de
la Treznea, comună din județul Sălaj, la
15 km de Zalău. Trupe maghiare din batalionul 22 Grăniceri din Debrețin,
sub comanda locotenentului Ákosi, au intrat în localitate la 9 septembrie.
Primele victime au fost câțiva copii care păzeau vitele la păscut. Cadavrele
copiilor au fost descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea
satului, militarii unguri au dezlănțuit măcelul. Români și evrei au fost
masacrați cu focuri de mitralieră, străpunși cu săbiile și baionetele, iar
casele atacate cu grenade și incendiate. Au murit 93 de persoane, dintre care
87 de români și 6 evrei.[6]
Versiunea oficială dată publicității la Budapesta a
fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu
focuri de armă de fiica preotului din localitate și de alți localnici. Această
relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost
premeditat, armata horthystă abătându-se din marșul său pentru a-i ataca pe
românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată și de un general ungur, care
a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului și
mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:[7]
„Cum au putut ataca armata acești
moșnegi, aceste femei și acești copii din brațele mamelor? Trebuie să vă fie
rușine pentru ceea ce ați făcut. Aceasta este o rușine, care va rămâne înscrisă
pe obrazul armatei maghiare.”
În fiecare an la 9 septembrie,
sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din
localitate dedicat acestora.
Ip,
13/14 septembrie 1940
Articol principal: Masacrul din
Ip.
Cea mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară, în
complicitate cu etnicii maghiari locali, în care au căzut cele mai numeroase
victime inocente -157 de morți[4]-
cu ocazia ocupării Ardealului, a fost cea de la Ip,
localitate din județul Sălaj, la 45 km de Zalău.
Modul în care s-a desfășurat acest masacru a fost stabilit în proces, la 13 martie 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj.
Sub pretextul răzbunării a doi militari unguri omorîți
într-o explozie care se produsese în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii
trupelor prin localitate, locotenentul Zoltán Vasvári a plecat la 13 septembrie 1940 din Nușfalău,
unde se afla cantonat, și s-a îndreptat cu compania sa spre Ip. Motivarea
uciderii celor 157 de localnici a fost de asemeni una fictivă, întrucât
explozia în care își pierduseră viața cei doi militari se produsese din cauza
unui defect de ambalaj al muniției, dovadă fiind faptul că cei patru români
arestați au fost eliberați după aproximativ o lună.
Locotenentul Vasvári a sosit la Ip în noaptea de 13 spre 14
septembrie, în jurul orei 23.00. Soldații, împreună cu câțiva etnici maghiari
civili, au început să vâneze casele românilor. Aceștia erau treziți din somn și
uciși cu cruzime. Localnicii unguri erau folosiți pentru a indica gospodăriile
românești. A doua zi dimineața, din ordinul locotenentului, mai mulți localnici
au fost puși să sape o groapă în cimitirul satului, iar alți săteni au fost
scoși cu căruțele și au mers din casă în casă pentru a ridica și transporta
cadavrele la cimitir.
În fiecare an, la 14 septembrie,
sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din
localitate dedicat acestora.
Cerișa,
15 septembrie 1940
Fără a mai exista și în acest caz vreun motiv de represalii,
o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, a intrat,
în dimineața zilei de 15 septembrie, în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru sunt
conținute în aceeași sentință emisă în 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj.
Soldații neidentificați au adunat din localitate 64 de români, pe care i-au dus
pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari au
împușcat șapte oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat
evreilor să iasă în față și astfel au ieșit cinci persoane, care au fost
îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români
rămași li s-a poruncit să fugă pe deal în jos. Soldații, la ordinul ofițerului,
au deschis focul asupra grupului care alerga. Norocul celor proscriși în acest
fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele
de teren ale dealului, încât numai Gavril Herța din comuna Cosniciul de Jos a fost împușcat
mortal. Concomitent, pe celălalt versant s-a procedat la fel cu cei cinci
evrei, dintre care patru au fost împușcați.[5]
Marca,
15-16 septembrie 1940
În dimineața zilei următoare masacrelor de
la Ip, o companie de honvezi, din unitatea cantonată
la Șimleul Silvaniei, și-a făcut apariția în
comuna Marca, din județul Sălaj, la 55 km
de Zalău.
Compania era însoțită de civili maghiari din Ip,
dintre care unii erau îmbrăcați în uniforme militare, pentru a nu fi
recunoscuți. În zilele de 15 și 16 septembrie 1940 acești militari,
sub conducerea lui Árpád Ősz drept călăuza și a lui Ștefan Incze, ambii din Ip,
au împușcat pe câmp și în curțile unor case doi evrei, trei slovaci și șase
români. În documentele ungare, motivul omorârii celor 11 persoane a fost retorsiunea
militară. Nici în acest caz pretextul nu era valid, deoarece în această
comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat, neîntâmplându-li-se nimic, dar
prin Marca nici nu trecuse vreo subunitate a armatei ungare.[8]
Brețcu,
16 septembrie 1940
La 12 septembrie 1940, Niculae Boldea
din Brețcu, județul Covasna, și fiul său mai mare,
omonim, au fost închiși la primăria localității, pe motivul că tatăl s-a plâns
că fiul a fost bătut de un localnic maghiar. Armata ungară a intrat în comună
la 13 septembrie, iar căpitanul comandant al
subunității respective a dispus ținerea în continuare în arest a românilor. În
noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate
casele la aproximativ 20-30 de români. La acțiune au participat localnici și
soldați unguri. La 14 septembrie a fost arestat și fiul cel mai mic al lui
Boldea, în vârstă de 14 ani.
La 16 septembrie 1940, mai mulți soldați
unguri au mers la casa familiei Boldea sub pretextul de a lua haine și alimente
necesare pentru expulzarea bărbaților în România.
După ce au luat cele trebuincioase, s-au întors la primărie, unde au dispus ca
victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniță.
Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruș, unde Boldea și cei trei fii ai
lui (Demian Nicolae, Demian Ioan și Demian Drăgan Nicolae) au fost împușcați și
apoi îngropați.[8]
Mureșenii
de Câmpie, 20 septembrie 1940
Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul
clujean Mureșenii de Câmpie și a altor
locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administrației
militare ungare. În localitate erau cantonați soldați conduși de locotenentul
Gergely Csordás, din Regimentul 19 honvezi din orașul Nyíregyháza.[9]
Modul în care s-a desfășurat această atrocitate a fost
stabilit de aceeași instanță clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului
român, care era căsătorit și avea trei copii, erau cantonați mai mulți soldați
unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele a plecat
la Clujpentru
a solicita intervenția comandamentului militar, dar s-a întors la 20 septembrie,
seara, neobținând nimic la Cluj. Locotenentul Csordás a trimis în casa
preotului Bujor o patrulă de 12 soldați înarmați cu ordinul precis de a-l
extermina împreună cu toată familia, precum și cu cei arestați în aceeași după
amiază: cantorul Ioan Gurzău și soția Valeria, învățătorul Gheorghe Petrea
împreună cu soția Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani și soacra Ana Miron.
Soldații trimiși i-au împușcat pe toți cei prezenți în casa parohială - și
anume pe membrii familiei Bujor – în camerele de culcare, iar pe ceilalți prin
curte. Aceeași soartă a avut-o și servitoarea preotului, Șarolta Juhász, de
etnie maghiară. Victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeași noapte
în curtea casei. S-a dovedit apoi în fața Tribunalului Poporului că masacrul a
fost comis la îndemnul contelui Albert Wass,
care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare și pentru că
vedea în el un român naționalist.
Cronologia
altor masacre
·
În satul bihorean Mihai Bravu seria atrocităților împotriva
etnicilor români a început la 7 septembrie 1940. Până în acea zi,
nordul județului Bihor a fost ocupat complet de armata
ungară. În localitate, 22 de țărani români, printre care și doi copii, au fost
adunați pe câmp și împușcați de soldați unguri.[4]
·
La 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din județul Sălaj, trupele ungare au ucis 11 persoane, în
timpul înaintării lor spre partea centrală Ardealului de Nord.[6]
·
La 9 septembrie 1940, la Zalău,
soldați maghiari rămași neidentificați au intrat în casele românilor Grigore
Vicaș și Gheorghe Prunea, unde i-au împușcat mortal, împreună cu soția și
fratele lui Vicaș, precum și pe soția lui Prunea, însărcinată în ultima lună.
În colțul casei lui Vicaș, aceiași soldați l-au mai ucis pe Nicolae Pop, țăran
din Treznea care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor a fost de 27.[10]
·
10 septembrie 1940: la Huedin,
trupele ungare, în marșul spre Cluj, i-au maltratat și omorât pe protopopul ortodox Aurel
Munteanu și pe polițistul Gheorghe Nicula.[5]
·
La 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin și Zăbala din județul Trei Scaune, astăzi Covasna, trupele ungare sosite în aceste
localități au atacat și vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuți și
maltratați pentru a fi determinați să se refugieze în România.
Mai multe familii și-au părăsit căminele și au trecut noua frontieră, iar alții
au fost expulzați de autoritățile ungare, proprietățile fiindu-le confiscate.[11]
·
La 16 septembrie 1940, honvezi unguri
neidentificați au ucis cu focuri de armă în comuna Halmășd, județul Sălaj, trei localnici români,
iar în dimineața zilei următoare au împușcat șapte membri ai familiei Maticec,
între care un nou-născut, de numai 5 luni. Și această crimă este consemnată în
sentința din 13 martie 1946 a Tribunalului
Cluj.
·
La 16/17 septembrie 1940, în comuna
bihoreană Sântion, familia țăranului Gheorghe Tipănuț a
fost maltratată de câțiva soldați unguri. Soția lui Tipănuț a fost lovită cu
revorvelul și cu picioarele, iar Tipănuț împreună cu cei doi fii ai săi au fost
împușcați. Dintre membrii de parte bărbătească ai familiei, a scăpat cu viață
numai mezinul.[12]
·
La 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, județul Sălaj, un grup de
militari unguri a scos din caselor lor mai mulți români, dintre care 11 au fost
omorâți. La 18 septembrie 1940, un alt grup militar
ungar l-a prins și împușcat pe localnicul Dumitru Costelaș. În tot timpul
masacrelor, soldații erau însoțiți de civili neidentificați, originari din
comunele vecine. Ei indicau militarilor casele românilor.[12]
·
18 septembrie 1940: în comuna Camăr,
din județul Sălaj, patru români au fost uciși în pădurea Zăuan, după ce
fuseseră schingiuți și mutilați.[12]
·
În zilele de 18-21 septembrie 1940, în comuna
clujeană Aghireș, a fost maltratat și omorât un român.
În toamna anului 1940,
Iosif Kovács, ca primar al comunei, a desfășurat o activitate ostilă populației
românești și evreiești, pe care le-a denunțat comandantului militar în baza
unei liste cu numele celor ce urmau a fi maltratați. Astfel, săteanul Gheorghe
Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie de o patrulă ungara
și a fost torturat bestial timp de câteva zile. A fost silit să-și sape singur
groapa, apoi a fost împușcat, iar trupul i-a fost ciopârțit cu săbiile.
Ulterior a fost înhumat pe malul unui râu, unde cadavrul a fost descoperit
întâmplător, la scurt timp după asasinare.[13]
·
La 22 septembrie 1940, în satul Sucutard,
din județul Cluj, au fost asasinați doi români și trei
evrei. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate au fost
arestați cetățenii Iosif Moldovan și Ioan Câț, care în 1938 intentaseră un
proces penal împotriva contelui Albert Wass sub
învinuirea de producere a unor leziuni corporale. Au fost reținute și Estera și
Rozalia Mihály, bănuite de Wass de activitate comunistă și că l-ar fi denunțat
pe Wass la autoritățile românești. La 22 septembrie,
cei patru arestați au fost duși sub pază militară în comuna Țaga,
unde a doua zi dimineața au fost împușcați și aruncați în groapa comună.[9]
·
În octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, județul Someș interbelic, astăzi județul Maramureș, au fost împușcați doi români, în
timp ce încercau să se ascundă de militarii unguri.[14]
Masacrele
împotriva populației românești din toamna anului 1944[modificare | modificare
sursă]
Seria crimelor împotriva populației românești din Transilvania ocupată a fost reluată
în toamna anului 1944,
imediat după ce România a încheiat armistițiu cu Aliații. Atrocități au
fost săvârșite și în câteva localități din partea de Ardeal care aparținea
României, acele așezări aflându-se în imediata apropiere a graniței.
Band,
Grebeniș, Oroiu, septembrie 1944[modificare | modificare
sursă]
Imediat după armistițiul României cu Aliații, localnici
etnici maghiari înarmați, în colaborare cu grănicerii de la pichetul ungar din
comuna Band, județul Mureș, au atacat prin surprindere frontiera
română și l-au omorât pe sergentul Predescu. Zeci de români din satul Mărășești au fost ridicați din casele lor
și închiși, cu cătușe la mâini, într-o pivniță, iar gospodăriile le-au fost
vandalizate.
Trecând apoi frontiera, aceiași făptași au jefuit
comuna Grebeniș, unde au împușcat trei localnici
și i-au ridicat pe românii care nu apucaseră să se refugieze. Ducându-i până la
graniță, maghiarii i-au umilit, silindu-i să sărute pietrele de hotar și să
mulțumească că au ajuns pe "teritoriul sfânt al Ungariei". Alți doi
români din satul Oroiu au fost bătuți și ulterior uciși.[15]
Sărmașu,
15 septembrie 1944
Articol principal: Masacrul de la Sărmașu.
Cimitirul de pe dealul Suscut de la
marginea comunei clujene Cămărașu al celor 126 de evrei din Sărmașu uciși
de horthyști
În toamna anului 1944, 126 de evrei din
orașul Sărmașu, județul Mureș au fost uciși și mai mulți români
torturați, apoi deportați. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Sărmașu a rămas în
cadrul României,
aflându-se la mai puțin de o oră de mers pe jos de granița cu Ungaria.[16] La
începutul războiului, localitatea avea o populație de aproximativ 3.200 de
oameni, împărțită pe etnii aproape egal între români și maghiari, precum și
circa 200 de evrei.[17] La 23 august 1944, România a trecut de
partea Aliaților, armatele
germană și ungară a organizat o ofensivă puternică împotriva noului inamic,
reușind să pătrundă în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de
circa 30–60 km, peste linia de frontieră existentă atunci. La 5 septembrie 1944, comuna Sărmașu a
fost ocupată de armata ungară. A început opresiunea împotriva evreilor și
românilor locanici. Populația maghiară din zonă, care sprijinea cauza Ungariei,
în dorința recâștigării întregii Transilvanii, a început, împreună cu Garda
Maghiară, să jefuiască casele evreilor și românilor.[18] La 9 septembrie 1944, o echipă de jandarmi
unguri a ridicat din casele lor pe mai mulți români care avuseseră funcții
importante în administrația comunei. Au fost duși într-un lagăr improvizat din
Sărmaș. Au fost torturați timp de câteva zile. Potrivit sentinței pronunțate
la 28 iunie 1946 de Tribunalul Poporului din Cluj, “In
lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi,
maltratări și înscenarea de execuții în timpul nopții. De exemplu, o dată toți
românii din lagăr au fost scoși în curte, puși în genunchi (“La biserică”),
iar, după acest exercițiu, toți, fără deosebire de vârstă, au fost puși să se
dea peste cap până la istovire.”
La 15 septembrie 1944, unii dintre români
au fost eliberați, iar alți 18 au fost deportați în Ungaria. Aceștia au fost
duși cu camionul în Cluj, unde au fost încolonați și puși să
mărșăluiască, escortați de polițiști civili, pe drumul spre Jibou și apoi
la Budapesta.[18] Unul
dintre deportați și declarați morți a fost Iuliu Moldovan, tatăl
actorului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis și
preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Numărul tuturor românilor
deportați care și-au pierdut viața nu se cunoște cu exactitate.
Tărian,
29 septembrie 1944[modificare | modificare sursă]
În condițiile fluctuațiilor înaintării și retragerii
frontului în septembrie 1944, satul Tărian din
județul Bihor a fost reocupat de trupele
germano-maghiare la 29 septembrie 1944 și, întrucât
așezarea se aflase în Ardealul cedat, în localitate au revenit
și jandarmii unguri. S-au format două echipe de gardă, pentru satul Tărian, cât
și pentru localitatea vecină, Girișul de Criș.
Seara, echipa responsabilă pentru Tărian, condusă de
Alexandru Harmathi junior a trecut la hărțuirea gospodariilor românești. Au
fost uciși 15 oameni și câțiva răniți grav. După crime, garda s-a deplasat în
satul Girișul de Criș, în scopul unor crime similare. Au fost opriți însă de
echipa de pază de acolo, sub comanda localnicului Alexandru Vagaszki, care l-a
dezarmat pe Harmathi.[19]
Prundu
Bârgăului, 10 octombrie 1944[modificare | modificare
sursă]
La 10 octombrie 1944, în toiul luptelor
din zona Bârgăului dintre unități române și sovietice, pe de o parte, și
trupele germano-ungare, pe de altă parte, a avut loc o acțiune de agresiune
împotriva populației românești civile. În toamna anului 1944 în acea zonă
erau staționate, în retragere, Divizia 27 de grăniceri secui și Regimentul
ungar 33 vânători de munte.
Au fost arestați circa 20 de localnici români din Prundu Bârgăului și
au fost trimiși la Bistrița, de unde însă li s-a dat drumul după două zile. Șapte
dintre ei au fost arestați din nou și închiși într-o pivniță. În noaptea
de 10 octombrie, românii au fost scoși și duși la
marginea unui șanț de apărare antiaeriană, unde au fost împușcați și aruncați
în șanț. Una dintre victime, preotul Augustin Pop a fost rănit mai ușor și a
reușit să scape cu viață, prin fugă. Tot atunci a fost ridicat de acasă și
funcționarul Popovici și dus spre o destinație necunoscută, de unde nu s-a mai
întors niciodată.[18]
Moisei,
14 octombrie 1944[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Masacrul de la Moisei.
În seria atrocităților îndreptate împotriva populației
civile românești se înscrie și masacrul din comuna Moisei, județul Maramureș. 31 de țărani români au fost adunați
într-o casă și uciși de soldații unguri aflați în retragere. Au scăpat cu viață
numai doi oameni. Aceștia erau internați în lagărele de muncă din orașul
maramureșean Vișeu de Sus, acuzați de "trădare
de patrie". De aici, cei 31 de români au fost duși cu un camion la
Moisei, satul fiind evacuat complet. 12 dintre au fost închiși într-o căsuță de
lemn și împușcați de soldații maghiari care trăgeau prin geamuri și ușă. În
continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul a avut loc în jurul orei
15. În noaptea următoare, militarii unguri au dat foc satului. Au ars circa 300
de case. Cadavrele intrate în putrefacție au fost îngropate la două săptămâni
după comiterea crimelor, când localnicii, evacuați de autorități, au revenit la
gospodăriile lor.[18]
Cronologia
altor masacre[modificare | modificare sursă]
·
La începutul lunii septembrie 1944, în comuna
clujeană Cătina, situată la noua frontieră de după Dictatul de la Viena, mai mulți etnici
maghiari localnici au jefuit casele românești din localitate, au omorât o fată
în vârstă de 16 ani și au rănit alți doi oameni.[20]
·
În toamna anului 1944, în satul Răchitiș, județul Harghita, un ofițer din armata ungară a omorât
șapte români. Ofițerul se ocupa cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de
graniță. Sub pretextul bănuielii că erau partizani, au fost arestați șapte
păstori care se aflau ascunși în pădurea satului. Oțerul a dispus formarea unui
pluton de execuție, însă plutonul a refuzat să-i împuște. Au fost aleși alți
soldați care i-au împușcapt pe cei șapte români.[21]
·
La 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri,
alături de civili din comuna mureșeană Șincai, au trecut frontiera în satul Fânațe,
unde au omorât trei localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a
fost căutat, Gheorghe Ursuț s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceeași bandă a
jefuit și incendiat gospodăriile românești.[22]
·
La 8 septembrie 1944, satul Ozd,
județul Târnava Mică interbelic,
azi județul Mureș, preotul maghiar din localitate predă
trupelor maghiare doi ciobani români. Aceștia au fost duși sub escortă în
orașul Luduș,
unde au fost executați prin împușcare și îngropați.[23]
·
La 23/24 septembrie 1944, în satul
clujean Gădălin, soldați unguri au împușcat doi
localnici români. Armata română le-a descoperit cadavrele dezbrăcate și
înhumate în islazul comunei.[19] *
La 24 septembrie 1944, în timpul luptelor
dintre armatele ungară, sovietică și română, în Turda au fost
asasinați 18 români. Aceștia, în special femei și copii, se adăposteau de
barajul de artilerie sub un pod de cale ferată. Au fost împușcați de militari
unguri.
Urmările
masacrelor din Transilvania de Nord[modificare | modificare
sursă]
După ocuparea Ardealului de Nord în toamna
anului 1940,
pentru populația românească a început unul dintre cele mai întunecate capitole
ale istoriei recente. La acțiunile de răzbunare ale unor maghiari naționaliști
ardeleni împotriva românilor s-au adăugat abuzurile militare, măsurile
polițienești de teroare impuse de noile autorități, arestări ilegale, execuții
sumare și aroganța agresivă a reprezentanților noilor structuri administrative.
În cursul unor acțiuni de depistare erau vizați, în primul rînd, etnicii români
considerați naționaliști, în primul rând preoți și învățători. Aceștia au
devenit victimele unor cetățeni maghiari zeloși, ale trupelor ungare și ale
unor formațiuni paramilitare: au fost batjocoriți, torturați și unii linșați.[24]
Date
oficiale privind abuzurile comise de autoritățile horthyste
Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru
naționalități, din București, privind situația din Ardealul de Nord în
perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941, sunt menționate 919
omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78
respectiv 447 devastări colective și individuale.[24] Conform
unui articol de William Totok apărut la data de 02.09.2003 în revista Observator Cultural,
intitulat Febra răsăriteană a reabilitărilor. Cazul Albert Wass</ref>
La câteva zile de la instalare, autoritățile de ocupație au
început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului
lagărului din orașul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au
fost internați în luna septembrie 1940 1.315 români,
mult peste capacitatea sa maximă. În consecință, încă din aceeași lună au fost
înființate alte lagăre la Someșeni și Florești,
lângă Cluj Napoca.[25]
Au existat și expulzări în masă ale ardelenilor peste noua
frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a
etnicilor români considerați periculoși sau prezumtiv ostili noului regim.
Începute în anul 1940,
expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie
și octombrie, autoritățile ungare au fost alungate de unitățile militare
sovietice și române. Până la 1 ianuarie 1941, au fost în total
109.532 de refugiați români, la care se mai adaugă 11.957 de ardeleni expulzați
de autoritățile maghiare (între care și cazuri de etnici maghiari nerecunoscuți
ca maghiari).[26] O
statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total
de 218.919 persoane expulzate.[27] Acestora
li s-au adăugat numeroșii refugiați, care și-au părăsit localitățile de
domiciliu de teama noii administrații maghiare. Documentele de epocă relevă că
la 23 august 1944, când a început lupta
pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se
aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cedat în baza
dictatului de la Viena.[28] În
această perioadă, au avut de suferit și școlile și bisericile românești. Pe
teritoriul Ardealului cedat funcționau (la 30 august 1940) 1.666 de școli
elementare cu predare în limba romană și 67 de unități de învățământ liceal,
profesional și superior. La începutul anului școlar 1941/1942, numărul școlilor
primare s-a redus cu 792 de unități, iar în anul 1940/1941 mai funcționa un
singur liceu cu limba de predare română - cel din Năsăud - și numai șapte secții
românești în cadrul unor licee cu altă limbă de predare.[27]
Membri
participanți
Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau
armata, poliția și jandarmeria, asistate de numeroase organizații
naționalist-șovine, instituții militarizate și paramilitare. Cele mai cunoscute
organizații paramilitare iredentiste implicate[27] (cu
adăugarea unei formațiuni românești similare, din 1944):
·
Garda
zdrențăroșilor (a Rongyos Gárda); s-a
remarcat în prigoana împotriva românilor
·
Vânătorii
turanici (a Turáni vadászok),
organizație protocronistă terorist-informativă, cu filiale de oraș, plasă și
județ
·
Uniunea
camaraderească "Turul" (a
Turul bajtársi szövetség)
·
Voluntarii
pentru Ardeal "Iuliu Maniu";
organizație paramilitară română care a comis omoruri sub pretextul răzbunării
pentru acte similare comise de unguri (vezi și art. Aita Seacă)
După aplanarea conflictului, la 10 iulie 1945 s-a înființat
la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i
judeca pe criminalii de război. Instanța a procurat date,
dovezi, mărturii privind masacrele comise pe teritoriul din nord-vestul României.
Tribunalul Poporului din Cluj a pronunțat în perioada 13 martie – 28 iunie 1946 nouă sentințe
(hotărâri). După desființarea sa, judecarea criminalilor de război a fost
preluată de Curtea de Apel Cluj (1946– 1952).
Tribunalul Poporului din Transilvania de Nord și succesoarele
sale au condamnat 481 de persoane (găsite vinovate pentru crime de război,
crime împotriva păcii și crime împotriva umanității): 370 unguri, 83 germani,
26 români și 2 evrei. Tribunalul din Cluj a decis 100 de condamnări la moarte,
163 de condamnări la închisoare pe viață și alte sentințe. Majoritatea
acuzaților au fost judecați în contumacie și nu și-au ispășit pedeapsa
niciodată. Edificator este faptul că, din totalul de 72 de criminali maghiari
(52 originari din Ungaria și 20 din România) condamnați la moarte de
instanța din Cluj, absolut toți au fost judecați în contumacie. Printre
personalitățile maghiare transilvănene implicate în acțiuni contra românilor și
contele scriitor Albert Wass, considerat și astăzi criminal de
război.[30] Albert
Wass și tatăl său Andrei au fost găsiți în 1946 vinovați
de crime de război și condamnați la moarte
de Tribunalul Poporului Cluj. Potrivit
rechizitoriului, Wass senior și junior au ordonat asasinatele asupra etnicilor
români și evrei de la Mureșenii de Câmpie și Sucutard.
La 10 martie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de revizuire formulată
de petentul Andreas Wass, ca fiu al condamnatului Albert Wass (între timp
decedat), împotriva sentinței nr. 1 din 13 martie 1946 pronunțată de
Tribunalului Poporului, prin care acuzații Andrei Wass, Albert Wass și
alții fuseseră condamnați la moarte în contumacie.[31] Înalta
Curte de Casație și Justiție a menținut hotărârea Tribunalului Poporului din
1946, prin care Albert Wass a fost condamnat la moarte.[32]
Reacțiile
maghiarilor față de atrocitățile comise sub ocupația horthystă[modificare | modificare
sursă]
Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au
întâmpinat cu satisfacție hotărârile Dictatului de la Viena, sperând ca, în
finalul războiului, Hitler să îi acorde lui Horthy întreg Ardealul.[16] Numeroși
etnici maghiari au participat, alături de militari, la masacrele împotriva
populației românești. Au devastat, profanat și dărâmat din temelii biserici
românești - mai ales în ținuturile locuite de secui -, au jefuit și incendiat
casele românilor ori au torturat și ucis oláhok ("vlahi").
Au fost însă, ce-i drept în puține cazuri, și localnici unguri care s-au
implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceștia este cunoscut
cazul lui Iosif Gáll, care a salvat de la moarte mai mulți ardeleni în
timpul masacrului de la Treznea. O mărturie în
acest sens este și aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supraviețuitorii
dramei din comuna Ip, Sălaj:[4]
„Trebuie să vă mărturisesc adevărul
până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyști. Au
fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și
prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a
horthyștilor cel puțin trei familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea
criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în
ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai
mic.”
Au existat cazuri în care localnici maghiari au căzut jertfă
alături de români. Între aceștia a fost slujitoarea Șarolta Juhász din Mureșenii de Câmpie, care a fost ucisă
împreună cu întreaga familie a preotului Bujor.
SURSE
BIBLIOGRAFICE
·
Societatea Cultural-Științifică
"George Barițiu", Istoria României.Transilvania, Editura
George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, [2]
·
Manea, Mihai și Teodorescu,
Bogdan, Istoria românilor. Manual pentru clasa XII-a, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1994
·
Țurlea, Petre, Ip si
Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică, Editura Enciclopedică,
București, 1996
·
Hitchins, Keith, Rumania:
1866-1947, (colecția) Oxford History of Modern Europe, Oxford University
Press, 1994
·
Scurtu, Ioan; Stănescu-Stanciu,
Teodora; Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria Românilor între anii
1918–1940, Editura Universității, București, 1998
·
Lehrer, Milton G., Ardealul
pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra
Românească, București, 1991
·
Fătu, Mihai și Mușat, Mircea, Teroarea
horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 - octombrie 1944),
Editura Politică, București, 1985
·
Marinescu, D. și Neagu, C., Fapte
din umbră, Editura Politică, București, 1983
·
Levente Benkő, És mit
mondanak a levéltári források? Adalékok az 1944. szeptember 26-i szárazajtai
magyarellenes mészárláshoz (Și ce spun sursele de arhivă?). În
revista: Székelyföld, X/2006., Editura Hargita, 2006
·
Niciu, Marțian; Racovițan, Mihai;
Țepelea, Ioan; Lechințan, Vasile; Ciubăncan, Vasile; Țârău, Liviu,Istoria
României. Transilvania, vol. II, cap. VII:Transilvania în cel de-al
II-lea război mondial, editura George Barițiu, Cluj-Napoca,
1997, pp. 1395-1642
Crimele împotriva umanității sunt de lege fete dă imprescriptibile.Astfel Guvernul Ungariei condus de Orban Victor trebuie să plătească o despăgubire de 50.000 euro pentru fiecare roman torturat, discriminat, ucis, schingiuit, arestat, bătut cu biciul, sfartecat cu securea, împușcat, spânzurat,etc.Ori dacă Ungaria nu are disponibilități financiare, Asociația Victimelor Holocaustului CRIMINALILOR UNGURI care au masacrati populația locală de români pe criterii etnice și religioase, declara Statul Ungar in absolventă și faliment, iar toate bunurile mobile și imobile ale sale și ale cetățenilor săi vor fi valorificate pe piata libera.Astfel într-o procedura executionala internationala se va face dreptate urmașilor persoanelor supuse extinctiei sau asimilării forțate.
RăspundețiȘtergereUn corp de 11500 de agenți de securitate vor evacua clădirile și terenurile ocupate de unguri, aceștia vor fi redislocati in Desertul Goby de unde provin având asupra lor o perna, o lingură, un castron, un cearceaf, hainele de pe ei, și o sticlă de apă de pet.Ori dacă artiștii cred ca au venit in Europa Civilizată să comită crime împotriva umanității și să omoare femei însărcinate, copii, bătrâni bolnavi și bărbați pentru a le lua casele terenurile și acareturile, acum după 1000 de ani de terorism șovin unguresc a venit ziua răspunderii.
RăspundețiȘtergerehttps://youtu.be/iBMCLpOzczQ
RăspundețiȘtergereSo urcat Pișto pe mal
RăspundețiȘtergereCa să vină în Ardeal
Și-a venit sărac lipit
Travestit într-un bandit
Și-a cerut pământ și ape
Dar românul prost nu e
Un mileniu a așteptat
Ca unguru să plece din sat
Cânt tâlharul cel șovin
A venit în baldachin
Fetele sai siluiasca
Cu a să limbă ungurească
Ia cerut chiria toată
Pentru toată perioada
Cat au belferit la noi
Și ne-au tratat ca pe gunoi
Astăzi ne vor și moșia
Casa, gardul și beșchia,
Ei păduri au tot tăiat
Și șovin sau comportat
Umblă cu drapele vechi
Cântă imnuri pezevenchi
Iar acum la judecată
Ne va da chiria toată
Vor plăti și genocidul
Altfel merg in pusta vere
Si vor munci la galerie
Pret de o mie de ani
Conform normelor legale
Crimele sunt dovedite
Însă nu au fost plătite
Iar acuma Orban Victor
Cu un frate Honorico
Lelemen pe nume este
Vor ajunge de poveste
Cu iredentismul lor
Vor să domine un popor
Care este răbdător
Dar nu este și dator
Să înghită neamprostia
Si tupeul neghibia
Genocidul și trădare
Crimă și pederastia.